Istoria razboiului iudeilor impotriva romanilor

Autor : Flavius Josephus

Pentru prima oara in limba romana, aceasta capodopera istorica este datatoare de seama atat pentru o etapa importanta in istoria evreilor, cat si pentru conditiile istorice ale nasterii crestinismului.

£13.50

2 în stoc

Descriere

Pentru prima oara in limba romana, aceasta capodopera istorica este datatoare de seama atat pentru o etapa importanta in istoria evreilor, cat si pentru conditiile istorice ale nasterii crestinismului.

In felul sau, Iosephus Flavius a fost un personaj tragic. Membru al unei familii preotesti a Templului, rufa cu dinastia elenistica a Hasmonenilor, cunoscator al Torei si al practicilor ascetice din desert, apropial al fariseilor din Ierusalim si exaltator al iudaismului, Iosef ben Matitiahu a fost, in acelasi timp, produsul unui sicretism cultural, admirand greco-romanitatea si forta Imperiului Roman.

***

In urma cu 1960 de ani, cand cel de al doilea imparat al Romei, Tiberiu, murea asasinat la Misenum, lasandu-si tronul nepotului sau poreclit de soldati Caligula „Cizmulita”, la Ierusalim venea pe lume Iosephus, care avea sa ocupe un loc de seama in galeria celebrilor istorici ai antichitatii greco-ro-mane.
Tatal lui Iosephus facea parte dintr-un trib sacerdotal iar, prin muna lui, el descindea din familia regilor Hasmonei. A fost el insusi preot al Templului din Ierusalim; stravechii editori ai operei sale in greceste si in latineste il denumeau: „hierosolymitanus sacerdos” si „heroicus”, spre a sublinia eroismul de care a dat dovada in timpul participarii sale la razboiul iudeilor impotriva romanilor, de jugul carora sa scape cu orice pret.
Cat de precoce si stralucita a fost inteligenta lui o dovedeste faptul ca inca de pe cand era foarte tanar, rabinii veneau sa-l consulte in probleme juridico-religioase.
S-a initiat in doctrinele principalelor secte ale vremii: saduchei, esenieni si farizei — prezentate pe larg in scrierile sale — oprindu-se la ultima, cea mai moderata, care ii ingaduia sa duca o viata activa.
Prima lui misiune a fost una diplomatica pe cand de-abia implinise 26 de ani. Pe tronul Romei se perindasera rand pe rand Caligula si Claudius, iar domnia turbulentului Nero se apropia de dezastruosul ei sfarsit.
Procuratorul roman Felix trimisese in fata judecatii numerosi preoti iudei si Iosephus trebuia sa obtina eliberarea lor.
Astfel a ajuns el pentru prima oara la Roma, unde a petrecut doi ani (64-66). Prin mijlocirea unei actrite, a ajuns pana la Poppaea Sabina, cea de a doua sotie a lui Nero, si misiunea a fost dusa la bun sfarsit, cu mijloace adecvate epocii.
Iosephus a fost, fireste, secondat de compatriotii sai aflati in mare numar la Roma si, gratie influentei lor, si-a creat numeroase relatii utile, fara sa-si neglijeze propria instruire si buna insusire a culturii latine.
Abia intors acasa, a fost prins in valmasagul revoltei anti-romane, care cuprinsese intreaga Iudee. Dupa ce demonstrase calitati de diplomat, Iosephus trebuia sa-si etaleze si virtutile sale militare intr-un razboi necrutator.
A fost numit comandantul Galileei si a consolidat cetatile sale, primele care urmau sa infrunte vitregiile razboiului.
Titus Flavius Vespasianus, cel mai experimentat general roman, a fost pus de Nero in fruntea legiunilor romane, trimise sa reprime rascoala.
Asediat la Iotapata, Iosephus i-a tinut piept vreme de 47 de zile, uimindu-l si exasperandu-l pe Vespasianus cu tenacitatea si abilitatea lui strategica.
Cand fortareata a fost in sfarsit cucerita, Iosephus s-a refugiat intr-o cissterna, de unde a scapat ca prin minune de la moarte, predandu-se romanilor.
Vespasianus a tinut sa-l cunoasca si sa-l trimita lui Nero, la Roma.
Ilustrul sau captiv l-a sfatuit sa n-o faca si i-a prezis ca acel ce l-a luat prizonier ca general, il va elibera ca… imparat.
Iosephus s-a dovedit un vizionar, care continua traditia profetilor din Vechiul Testament, si nu un lingusitor de circumstanta.
O data cu adeverirea prezicerii sale, Iosephus a fost eliberat de Vespasianus, pe care l-a insotit la Alexandria. Intemeietorul unei noi dinastii, a Flaviilor, s-a indreptat spre Roma, incredintand fiului si succesorului sau la tron, Titus, sarcina cuceririi Ierusalimului.
Cat timp a fost socotit mort, compatriotii sai l-au proclamat erou. Admiratia lor s-a preschimbat intr-o ura crancena dupa reaparitia lui in statul major al lui Titus, sub zidurile Ierusalimului asediat.
Ca translator al dusmanilor si mediator, Iosephus s-a straduit insa zadarnic sa-si salveze de la dezastru orasul natal si neasemuitul sau Templu.
Capeteniile extremistilor zeloti, impartiti in tabere rivale, pentru cucerirea suprematiei, s-au coalizat in fata primejdiei, opunandu-se cu indarjire capitularii i-au terorizat si lichidat pe sustinatorii intelegerii cu inamicul.
Foametea bantuia nu numai populatia, ci s-a abatut si asupra zelotilor care smulgeau ultimele rezerve de mancare din gura oamenilor simpli, asediul capatand dimensiuni paroxistice.
Prin intermediul transfugilor norocosi, care inselasera vigilenta strajilor zelote, Iosephus a fost la curent cu tragicele evenimente petrecute indaratul zidurilor strapunse rand pe rand de berbecii asediatorilor.
A memorat sau a notat totul pentru o viitoare istorie a razboiului iudeilor cu romanii.
In vara anului 70, Templul a fost incendiat si orasul cucerit in intregime, din stramosescul Ierusalim neramanand nici piatra peste piatra, asa cum prezisesera odinioara profetii.
Dupa ce fusese diplomat, general, prizonier si intermediar, intre compatriotii care il urau si dusmanii care il pretuiau la justa lui valoare, Iosephus si-a descoperit adevaratul tel al vietii sale zbuciumate: acela de cronicar al razboiului iudeo-roman, la care participase direct si al cuceririi si distrugerii Ierusalimului, al carui martor ocular fusese, fara posibilitatea de a mai salva ceva.
Prin scrierile sale, Iosephus a sperat sa stearga acuzatia de tradare, care il stigmatiza pe nedrept, transmitand posteritatii o lucida si indurerata naratiune a evenimentelor adanc gravate in memoria lui.
Iosephus si-a luat numele de Flavius, devenind „libertul” si „clientul” lui Vespasianus, care i-a acordat cetatenia romana, o substantiala pensie anuala si un domeniu in Iudeea natala. A revenit la Roma cu biruitorul Titus, care, alaturi de parintele sau imperial, si-a sarbatorit Triumful, imortalizat apoi prin Arcul purtandu-i numele.
El l-a incurajat pe Flavius Iosephus sa scrie Istoria razboiului iudeilor impotriva romanilor. Dupa ce a elaborat-o mai intai in limba lui materna, aramaica, versiune destinata partilor, babilonienilor si coreligionarilor de dincolo de Eufrat, autorul a transpus lucrarea, revizuita si adaugita, in limba lui Tucidide si Polybios, cu ajutorul unor carturari care stapaneau limba greaca mai bine decat el.
Cele sapte carti descriu in circa istoria Iudeei elenistice, de la victorioasa rascoala a Macabeilor, prezentata in finalul Vechiului Testament, si pana la sfarsitul Hasmoneilor, domnia lui Herodes cel Mare, perioada procuratorilor si mai ales, primul razboi al evreilor (68-73), culminand cu tragica cucerice a Masadei, adica aproape doua secole si jumatate de istorie densa.
Urmatoarea lucrare: Iudaike Archaiologhia (Antichitati iudaice), in 20 de carti, urmareste destinul evreilor, socotit drept cel mai vechi popor, de la facerea lumii si pana la Nero (anul 66), imbinand traditiile biblice cu relatarile scriitorilor greci si romani.
Ea a fost terminata in timpul domniei lui Domitianus, fratele lui Titus, care isi pusese apostila pe Razboiul iudeilor, domnia lui durand doar doi ani (79-81).
Moartea lui a survenit la Roma, probabil in timpul primului razboi al lui Traianus cu dacii…

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.