Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.

Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.

Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)

Considerată capodopera lui Nikos Kazantzakis, maestru al prozei moderne şi una dintre cele mai neobosite conştiinţe ale timpului său, Ultima ispită a lui Hristos propune o monumentală reinterpretare ficţională a Evangheliilor. Romanul a fost ecranizat în 1988 de Martin Scorsese, avându-i în rolurile principale pe Willem Dafoe şi Harvey Keitel. Asemenea cărţii, pelicula a suscitat la rândul ei numeroase polemici.

Alături de Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas şi de Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos rămâne una dintre cele mai cunoscute lucrări ale scriitorului cretan: tradusă încă din 1952, înainte de a fi publicată la Atena în 1955, cartea a circulat în 27 de ţări, versiunea germană fiind reeditată de 12 ori, cea franceză şi engleză de câte opt ori. Trei adaptări pentru teatru şi ecranizarea din 1988 realizată de Martin Scorsese au consolidat celebritatea lucrării. Kazantzakis inaugurează aici o nouă formă de abordare literară a textelor evanghelice, care va fi exploatată mai târziu de nume precum Norman Mailer, Anthony Burgess sau José Saramago.

„Taina lui Hristos nu e numai taina unei anumite religii; ea este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi dorinţa arzătoare a împăcării“, scrie Kazantzakis în prologul romanului Ultima ispită a lui Hristos, o cutremurătoare cronică a destinului şi jertfei Mântuitorului.

Sfantul Francisc, „saracutul lui Dumnezeu“, este, asa cum ni-l infatiseaza sensibilitatea si ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, intruchiparea eternei, scrasnitei infruntari dintre spirit si carne, a neobositei aspiratii catre mantuire, credinta si dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de intreaga creatie –, a nesfarsitelor haruri, dar si a nesfarsitelor framantari si lupte interioare aduse de cautarea si practicarea statornica a virtutii. Chipul lui aureolat, bland si sever deopotriva, da marturie despre simplitatea si misterul unei vieti sfinte pe cat de luminoasa, pe atat de inspaimantatoare in splendoarea ei – viata unei odrasle de nobil din Umbria care tanar fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceza si iubire desavarsita de Dumnezeu, minunea din Assisi, calauza a Bisericii crestine si sfant al lumii intregi.

Nikos Kazantzakis s-a nascut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, in insula Creta, unde a fost si inmormantat. Intre 1902 si 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, si-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A strabatut lumea in lung si in lat, calatorind pana in ultimele luni de viata. Aflat vesnic in conflict cu autoritatile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului sau Panait Istrati, era atasat ideilor de stanga), desi a indeplinit o vreme si functii publice, a gasit mai multa audienta in strainatate decat in propria patrie, fiind nominalizat de cateva ori la Premiul Nobel.