Perioada de slujire în Biserică și în lucrarea săvârșită la editura „Creștinul” a fost marcată de unsprezece ani petrecuți în închisoare și în lagăre de concentrare. Acolo a început el manuscrisul acestei cărți. Scria „aranjându-și” pe genunchi caietele, care erau greu de găsit pe atunci. Scria după ce termina munca istovitoare din lagăr, uitând de odihnă. Scria pe ascuns, uitându-se când într-o parte, când într-alta, să vadă dacă nu cumva vine gardianul. Scria ca răspuns la întrebările pe care le primea deseori de la întemnițații și ofițerii din lagăr: „În ce constă puterea, stabilitatea și biruința vieții creștine?”.

Cartea se adresează cititorilor care sunt deja membri ai Bisericii – Biserică nu în sensul clădirii, al templului, ci în sensul comunității creștinilor ce au credința adevărată și trăiesc după învățătura lui Isus Hristos.

Aspectele exterioare ce țin de viața creștinilor sunt ușor de recunoscut și accesibile oricui. Însă conținutul acestei cărți arată procesele lăuntrice din viața Bisericii și a membrilor ei.

Cuprins

I. Ajutor pentru îndreptare
1. Biserica Locală
2. Judecata de sine
3. Răul din noi este scos la iveală
4. Îndemnul
5. Convingerea
6. Mustrarea
7. Acuzații reciproce
8. Disciplinarea

II. O inimă largă
1. Grija reciprocă
2. Dăruirea de sine
3. Slujirea
4. Exemplu unul pentru altul
5. Rugăciunea
6. Postul

III. Slujirea prin Cuvânt
1. Râvna pentru aceasta
2. Mângâierea
3. Zidirea
4. Învățătura

IV. Despre starea bisericii
1. Despărțirea
2. Dezbinători și tulburători
3. Porțile iadului nu o vor birui

Fragmente sugestive

Noi suntem creați de Dumnezeu pentru a trăi în comunitate, nu în singurătate, măcar că uneori avem nevoie și de ea. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții” (1 Ioan 1:7). Noi avem această nevoie de a fi iubiți și de a putea iubi pe cineva. Avem nevoie să fim influențați în bine de alți copii ai lui Dumnezeu și, la rândul nostru, să-i influențăm pe ei. Toate aceste lucruri le avem în biserică. În biserică suntem treziți dacă am ațipit; suntem mângâiați dacă suntem în necaz; suntem avertizați dacă ne abatem de la adevăr. În biserică primim hrana spirituală care contribuie la creșterea noastră în duh. În biserică suntem mustrați dacă am păcătuit și acolo sunt înălțate rugăciuni către Dumnezeu pentru noi. La o astfel de slujire ne cheamă și Cuvântul lui Dumnezeu: „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10).

Dacă omul este atent la starea sa personală, dacă se cercetează și se pune la încercare, el neapărat își va vedea greșelile și se va osândi înainte de a fi judecat din exterior. Însă dacă omul nu se judecă singur, atunci alții din jur încep să-l judece și să-l mustre. „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:19).

Judecata din exterior și pedeapsa lui Dumnezeu nu îl corectează pe om, ci îl provoacă să se judece pe sine, pentru că doar o astfel de judecată aduce schimbare.

În viața noastră se întâmplă să avem înclinații păcătoase pe care nici nu le bănuim. Mai mult decât atât, dacă cineva ne vorbește despre ele, suntem gata să ne apărăm. Pentru a ne ajuta să vedem ce se ascunde înlăuntrul nostru, Domnul permite acestui rău să se manifeste în fapte și în vorbă.

De obicei, oamenii sunt indignați mai mult pentru faptul că răul a ieșit la iveală, decât de realitatea că el se află în interiorul lor.

Dacă ne deranjează doar faptul că ne-am făcut de rușine în fața oamenilor, aceasta nu este judecata răului, ci doar o condamnare a noastră pentru că am dat dovadă de neatenție și nu am putut să ne stăpânim răul din interior. Această întristare nu este de la Dumnezeu, ci este una egoistă. Ea nu aduce corectare. În îndurarea Sa, Domnul permite ca păcatul nostru să se manifeste, ca prin aceasta să ne judecăm singuri. Atunci când ajungem să urâm răul din inima noastră, nu doar manifestarea lui exterioară, ne vom osândi singuri și vom căpăta eliberare. Dacă nu osândim viciul de care avem cunoștință, Dumnezeu va trimite în calea noastră prieteni care ne vor mustra și ne vor sfătui.

Oamenii sunt predispuși mai degrabă să recurgă la prefăcătorie decât să dea îndemnuri și să vorbească pe față despre greșeala unui alt om. Ba mai mult, chiar cei care încalcă în mod conștient hotărârea lui Dumnezeu sunt găsiți buni (Romani 1:32). Toate acestea se fac cu scopul de a păstra o relație bună cu oamenii din jur, în special cu cei care au potențial să le influențeze bunăstarea proprie.

Nu este bine când se încep discuții despre greșeala comisă „pe la spatele” celui care s-a abătut de la adevăr. Deseori noi preferăm să nu vorbim pe față despre abaterea fratelui, pentru a evita neplăcerile. Dar noi suntem chemați nu să ne învinuim unii pe alții, ci să ne îndemnăm.

„Ce privilegii îți oferă credința ta? Care este semnul distinctiv al aleșilor lui Dumnezeu?” – aceste întrebări îi erau adresate deseori lui Ivan Petrovici Plett în anii în care s-a aflat în condiții dificile de detenție. În perioada anilor 1968-1986, a fost judecat de trei ori și condamnat ca predicator al Evangheliei, ca conlucrător al tipografiei clandestine „Creștinul”, ca slujitor al Bisericii, care s-a consacrat în lucrarea de evanghelizare.

Unii deținuți ar spune că cei unsprezece ani petrecuți după sârma ghimpată sunt pierduți și că ar trebui șterși din viață. Și cum ar putea fi îndreptățiți acești ani marcați de înjosire și privațiune de libertate, ani de muncă istovitoare în lagăre și camere oribile de pușcării, ani de foamete și frig, ani de văduvie amară pentru soție, care a crescut nouă copii în lipsa soțului?

Cugetând la întrebările care îi erau adresate, Ivan Plett a ajuns să descopere și să se adâncească în bogățiile nepieritoare ale vieții creștine.

Așa a luat naștere această carte.

Ea a fost scrisă în celulele închisorii unde, din cauza camerelor ticsite de deținuți, puteai sta doar așezat, strâns lipit unul de altul, în puținele ore libere care erau permise după regimul penitenciarelor. Primul manuscris al cărții a fost expediat în mod tainic „la libertate” prin soldații de escortă, dar nu a ajuns în mâinile prietenilor credincioși. A doua copie a fost scrisă foarte mărunt, ca să poată trece de restricțiile cenzurii lagărului și să ajungă la lumina libertății în câteva plicuri.

După ce a fost eliberat din detenție în anul 1988, Ivan Plett a prelucrat și a transmis manuscrisul său misiunii creștine Friedensstimme. Cu o deosebită bucurie, noi împlinim dorința inimii autorului: de a face cunoscut cititorului însemnătatea bogățiilor noastre în Hristos.

Cuprins

Firea pământească

Răscumpărarea omului

Natura duhovnicească:
1. Hristos
2. Dragostea
3. Unitatea
4. Pacea lui Dumnezeu
5. Slobozenia
6. Bucuria
7. Slava
8. Râvna în slujire
9. Noi și Legea
10. Ghetsimani, Golgota și noi
11. Învierea lui Hristos și noi
12. Creșterea în natura duhovnicească:
a. Necesitatea creșterii
b. Hrana duhovnicească
c. Întristarea și smerenia
d. Îmbogățirea față de Dumnezeu
e. Ce împiedică creșterea

Fragment sugestiv

Firea pământească este asemenea unei mostre, după care putem aprecia natura diavolului. Oamenii firești își concentrează toată atenția asupra eului propriu, și caută să-și consolideze poziția, subjugându-i pe alții pentru a ieși în evidență. Firea are aceleași principii de comportament și în biserică.

Satana L-a ponegrit pe Dumnezeu în ochii oamenilor, pentru ca aceştia să poată accepta ispita lui. Oamenii conduşi de natura firească au aceeaşi înclinaţie: ei îi acuză pe alţii pentru a se arăta pe sine mai buni. Dacă eu învinuiesc pe cineva pentru imoralitate, aceasta încă nu demonstrează că am un nivel moral mai înalt. Domnul Isus a spus: „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5). Firea se preocupă nu atât de starea aproapelui, ci caută să înjosească pe alţii pentru a se arăta pe sine la un nivel mai înalt. „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18:9).

Firea găseşte cuvinte de mustrare la adresa celor pe care în mod tainic îi invidiază, pentru că nu poate ajunge la acelaşi nivel ca ei.

Principiul naturii fireşti este de a-ţi asigura mai întâi partea materială, iar apoi să pui lucrurile duhovniceşti în slujba celor pământeşti.

La a doua ispită diavolul începe în același fel: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”. Prin aceasta el pune la îndoială că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Îi sugerează să Se autoconfirme printr-un semn supranatural. Adevărul duhovnicesc devine dependent de un fenomen pământesc. Astfel, pământescul se consolidează ca adevăr, iar duhovnicescul se confirmă în dependenţă de manifestarea lui în lumea materială. Aceasta este o distorsionare a princiipiilor Universului.

Dumnezeu promite să îngrijească de toate necesităţile omului, dar nu Se „angajează” să îndeplinească poftele firii pământeşti, care totdeauna Îl ispitesc pe Dumnezeu. ,,Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi” (1 Corinteni 10:9).

Dumnezeu nu intră în asociaţie, în legământ, în uniune cu lumea pentru a acţiona în comuniune cu ea. El are putere să predispună inima cârmuitorilor şi a dregătorilor, ca ei să nu constrângă pe poporul Său. Însă niciodată Dumnezeu nu pune în fruntea Bisericii pe guvernanţii lumii. Nici Biserica nu poate să fie condiţionată de influenţa mai marilor lumii acesteia. Domnul Isus ne învaţă: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul Fariseilor şi de aluatul lui Irod” (Marcu 8:15). Din pasajul scris la Matei 16:6-12, înţelegem că aluatul simbolizează învăţătura. În Luca 12:1 găsim că aluatul fariseilor este făţărnicia. Nu avem o explicaţie directă ce înseamnă aluatul lui Irod, dar am putea deduce că este vorba despre învăţătura care susţine că autoritatea împăratului se extinde şi asupra orânduirii în Biserică. Dintotdeauna, împăraţii au căutat să-şi impună autoritatea în sfera credinţei şi să subjuge religia în folosul intereselor proprii. Acesta este păcatul lui Ieroboam (1 Împ. 13). La fel a facut şi Nebucadneţar, când a dat poruncă ca toţi să se închine în faţa chipului de aur. Dar slujitorii devotaţi ai lui Dumnezeu ştiu să răspundă provocării: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina înaintea chipului de aur, pe care l-ai înălţat! ” (Daniel 3:16-18).

Firea se leapădă de cei a căror tovărăşie ar putea să le creeze dificultăţi şi probleme.

Hristos nu-Şi va impune prezenţa acolo unde nu este dorit.

Domnul îi iubeşte pe toţi cu o dragoste nemărginită, dar numai cei care răspund la dragostea Lui, pot avea părtăşie cu El.

Totdeauna vor exista oameni fireşti în biserică, însă atunci când acestora li se dă posibilitatea de a influenţa atmosfera ei lăuntrică, slăbeşte frica de Domnul şi atmosfera duhovnicească între creştini. Ca rezultat apar certuri şi dezbinări, se pierde pacea şi rânduiala în biserică. Acest proces va continua până când provocatorii se smeresc cu căinţă şi lepădare de sine. Iar dacă nu se pocăiesc, va fi necesar să se ia măsuri disciplinare cu astfel de membri. În cazul în care firea a căpătat o autoritate atât de puternică, încât nu poate fi lichidată din mijlocul bisericii, membrilor spirituali nu le rămâne decât să iasă şi să formeze o comunitate separată, în care Duhul Sfânt va avea libertatea să consolideze natura lui Hristos.

Supunerea benevolă şi conştientă față de voia lui Dumnezeu, când ea duce la suferinţă, Îl proslăveşte pe Domnul mai mult ca orice altceva. Numai în această viaţă avem posibilitatea să-L proslăvim pe Creator printr-o astfel de credincioşie şi dragoste. În veşnicie, creştinii nu vor mai avea parte de suferinţă.

Un slujitor al lui Dumnezeu riscă să-și piardă autoritatea personală înaintea oamenilor, dacă vrea să apere cu tărie adevărul, dar acest preţ merită plătit.

Cea mai crâncenă luptă dintre fire şi duh se dă în câmpul dorinţelor noastre. Firea insistă întotdeauna ca necesităţile trupului să domine asupra duhului. Cele mai multe înfrângeri în luptă a credincioşilor se întâmplă atunci când ei cedează în favoarea firii. Cine cedează mult, cade definitiv, cine cedează puţin, continuă să lupte, dar are de pierdut în ce priveşte dobândirea bogăţiilor spirituale. Viaţa duhovnicească a acestor oameni nu este plină de belşug, ci una sărăcăcioasă, gata să se stingă în orice moment. Şi când unul este înfrânt în luptă, acest lucru se răsfrânge asupra celor din jur.